N-aveam nici 16 ani când tata a plecat pentru prima dată în Ungaria. Frate-miu era deja la liceu, ai mei plăteau chirie, mâncare și rechizite pentru el. Eu, cum n-aș fi rămas nici în ruptu’ capului la țară, am stat în curu’ părinților să mă dea la liceu, la oraș, că voi găsi ceva de muncă după ore și mă voi descurca eu cumva cu banii”. N-au scăpat de gura mea, nici nu aveau cum, așa că m-au dat și pe mine la școală mai departe.
Drept urmare, ne descurcam din ce în ce mai greu cu banii, așa că tata a trebuit să plece la muncă peste hotare.
Am crezut că-mi va fi mai ușor. Că mă voi obișnui mai repede cu plecarea lui. Mi-am zis că relația noastră oricum nu era cea mai strânsă. Aruncam ochii în pământ când tata ridica puțin vocea și-i purtam un respect ciudat. Dar n-aveam episoade de iubire sufocantă, așa cum aveam uneori cu mama.
M-am înșelat. Mi-a fost greu să-l văd ieșind pe ușă. După câteva luni, a revenit acasă pentru vreo săptămână. Țin minte că, în ultima noapte, am dormit între el și mama. Însă, când a venit mașina să mi-l ia cu noaptea în cap, eu nu m-am trezit. Câteva ore mai târziu, am făcut un lac de lacrimi în pat – boceam de ciudă și, deja, de dor pentru că tata plecase din nou să-și rupă oasele pe la ungari, iar eu n-apucasem să-l cuprind de rămas bun.
***********************************************************
Toate aceste amintiri mi-au trecut fulgerător prin fața ochilor atunci când Robert mi-a povestit despre cum străinătatea l-a separat de familie. Îți prezint povestea unui copil sărman din Dolj, devenit afacerist prin propriile puteri. Care și-a deschis o afacere agricolă în satul natal, ca să-și aducă părinții acasă, plecați de câteva decenii în diaspora.
Robert Marinică în solarul său, săpat la 2 metri adâncime sub pământ, în Mârșani, Dolj
Robert Marinică are 32 de ani și locuiește în comuna Mârșani, județul Dolj. Încă din copilărie a primit mângâiere cu porția. Și nu pentru că ai lui nu l-ar fi iubit, ci pentru că an de an munceau în Spania, la cules de căpșune, ca să-l poată ține în școală. Întâi a plecat tatăl și a stat 20 de ani, acumulați. Apoi mama. Când a devenit major, a plecat și el. Ce era să facă? Cât să mai fi stat de unul singur acasă? La 19 ani își îndoia deja spatele în serele spaniolilor, adunând fructele roșii.
Eu încerc să mă port frumos cu cei care vin la mine, la muncă. Să se simtă ca la ei acasă, să muncească liberi. Nu să mă vadă ca pe un patron. Să nu pățească și ei ce-am pățit eu pe câmpurile spaniolilor. Acolo se uitau la noi ca la niște slugi. Ca la niște utilaje care trebuie să lucreze fără oprire, își amintește doljeanul.
Opt ani a rezistat așa. În timp alții de vârsta lui cheltuiau banii prin cluburi, el strângea fiecare euro ca să revină în țară și să pună bazele unei afaceri agricole: și-a construit 30 de ari de solarii pe care cultivă căpșune din 3 soiuri – unul american și două italiene. Pe unul dintre solarii l-a construit la adâncime, l-a săpat la doi metri sub pământ, unde tânărul menține căldură de 10-15 grade celsius, ca să poată avea fructe și în timpul iernii, în ianuarie.
Împreună cu tatăl său, Robert are grijă ca fructele să se coacă, să fie sănătoase și să redea clienților gustul copilăriei. De vânzarea căpșunelor se ocupă mama lui, împreună cu sora mai mică.
„A fost greu printre străini, plecam dimineața devreme, ne întorceam seara, pe negură și abia dacă apucam să vorbim cu copiii. Pe fată am luat-o cu noi de mică. Robert a mai stat în țară să termine liceul, apoi a venit și el. Dar ne-a spus din start că vom rămâne doar câțiva ani, până strângem bani pentru o afacere în țară. Nu l-am crezut, dar nu s-a lăsat până nu ne-a convins să ne întoarcem. Dacă ești harnic, muncești și ai ambiție, se poate să trăiești bine și la tine în țară, fără să stai departe de familie”,
spune și Iulica Marinică, mama lui Robert, pe care am găsit-o aranjând de zor lădițele cu căpșune în piața centrală a Craiovei.
Iulica Marinică, mama lui Robert, vinde căpșune în piața centrală a Craiovei
Eu am fost probabil cel mai sărac copil din sat. N-aveam curent, așa că îmi făceam temele la lumina lumânărilor, furate de prin cimitir.
Nu se îmbogățesc, dar astfel au posibilitatea de a trăi din munca proprie, la ei în țară. Asta e singura șansă a tânărului de a-și ține familia unită, acasă. Pentru că străinătatea i-a furat cele mai frumoase amintiri ale copilăriei. Zile de naștere, sărbători, serbări școlare, evenimente importante din viață, ani ai adolescenței unde ai nevoie de sprijinul familiei- pe toate i le-a furat munca peste hotare.
Știți, eu am fost copil sărac, nu mi-e rușine s-o spun. Poate cel mai sărac din satul ăsta am fost. N-aveam nici curent acasă, nici lampă cu gaz. Mă duceam în cimitir, furam lumânări și îmi făceam temele la lumina lumânării. Nu voiam să neglijez cartea, că știam că altceva mai de preț nu am.
Apoi, prin liceu, am intrat prin tot felul de anturaje. Am făcut multe prostii, dar eram doar un puști, căruia nu-i spunea nimeni o vorbă bună. Ai mei munceau în afară și ne auzeam rar. Doare să nu-i ai lângă tine pe părinți, mai ales când abia pășești în viață. Cel mai greu era noaptea, că n-aveam lângă cine să adorm. N-aveam cui să-i spun un noapte bună! , povestește Robert, în timp ce îmi face turul solariilor.
Se întoarce cu spatele, vocea i se taie brusc și își șterge lacrimile agitate cu mâneca hanoracului. Îl privesc cu respect și n-am cum să nu-mi imaginez copilăria lui grea.
Robert Marinică culege căpșune de toamnă târzie în solariile sale din Mârșani, Dolj
Iubesc din tot sufletul oamenii care au plecat de jos. Care n-au avut nici praf acasă, pentru că nu avea pe ce să se depună. Care, în timp ce mâncau doar pâine cu cartofi, își calculau în minte pașii care să-i scoată din mocirlă, prin intermediul propriului creieraș și al propriilor puteri. Ei sunt cei care merită promovați.
Robert Marinică este, fără doar și poate, un tânăr care #NuSeIrosește. Este băiatul care, din micuțul care scria la lumina lumânărilor furate de prin cimitir, s-a transformat într-un afacerist local, ce își ține familia unită acasă și creează dulci amintiri clienților. Este cel care redă gustul căpșunelor rozalii, cărnoase, și cu multă zeamă, ca pe vremea copilăriei la bunici.
____________________________________________
Dacă vrei să afli poveștile mai multor tineri care nu se irosesc și aduc plusvaloare societății, intră pe canalul de youtube „NU TE IROSI!” și abonează-te gratuit aici, pentru că periodic postăm podcasturi cu astfel de exemple pozitive pentru comunitate. Ne găsești derulând proiecte faine și pe pagina de facebook sau pe instagram.
Și nu uita: #nuteirosi pentru că #TuEștiTotCeAi!
Când arta e dincolo de auz și cuvinte. Povestea tânărului hipoacuzic din Craiova care transformă suferința în capodoperă
Are 23 de ani și un zâmbet larg în care poartă tot talentul, modestia, dar și suferința și prejudecățile care l-au urmat încă din copilărie. Eduard Nițulescu din Craiova s-a născut cu hipoacuzie neurosenzorială,
S.O.S. Stresat la BAC. Cum gestionezi emoțiile la examen și ce le spui părinților care te presează să înveți. Podcast cu IRINA GRUIA, psihoterapeut
TU, CEL CARE EȘTI ACUM ÎN FEBRA EXAMENELOR. A BAC-ULUI.
Am fost și noi pe acolo. Și nu-i ușor, știm. Ești tu, cu toată presiunea celor din jur pe umeri. Ești tu, cu tot
VIDEO. Povestea eroilor patrupezi din Craiova, trimiși în Turcia, să găsească victimele aflate sub dărâmături. „Sunt câini care gândesc și apoi acționează, iar asta face diferența când te expui la condiții aprige”
Câinii nu sunt doar cei mai buni prieteni ai oamenilor, ci și eroii lor. O demonstrează șase patrupezi din Craiova, trimiși în Turcia să găsească victimele cutremurelor, aflate sub dărâmături. După misiuni dure,