Să tot fie 10 minute de când buzunarele ochilor îi dau pe-afară de lacrimi. Îi e rușine să-mi arate că plânge și își pleacă capul. Apoi se ridică de pe pat și îl așază pe Emi pe partea stângă a corpului. Îl mângâie cu vârful degetelor, ca pe o păpădie care s-ar putea scutura în orice clipă.
De 2 ani, de când boala lui Emi s-a agravat, COSTELA CLIPEA nu a mai simțit ce înseamnă o îmbrățișare de la propriul copil. Și asta nu pentru că micuțul nu și-ar dori să-și înfășoare brațele în jurul gâtului mamei sale, ci pentru că… el nu poate.
Emilian locuiește în satul Arginești din Mehedinți. Are 12 ani și suferă de atrofie spinală de gradul 3, o boală care îi roade sistemul muscular pe zi ce trece. Boala i s-a agravat în urmă cu 2 ani, din cauza unei pneumonii severe. De atunci, băiatul respiră cu ajutorul unor aparate. Mănâncă printr-un tub introdus în stomac, bea apă cu seringa și privește neputincios la camera lui, plină de jucării. Le-ar atinge și ar face jocuri de rol, dar, pentru că membrele îi atârnă pe lângă corp, poate doar să-și construiască scenarii în minte. Tot în minte își face zi de zi bagajul spre străinătate. Mai exact, spre o clinică din Turcia, unde operația care i-ar putea salva viața costă 35.000 de euro.
„El nu mai poate, eu nu mai pot… este foarte greu să hrănești un copil cu seringa. Cere dulciuri și le punem într-o cutiuță, dar nu poate mânca…”, îmi povestește mama lui.
Emi articulează greu 2-3 cuvinte și nu-și poate povesti suferința. Însă toată durerea lui este acumulată de trei ori mai mult în sufletul mamei. Ambii sunt prizonieri ai unei camere joase- o încăpere ce a devenit martoră la eforturile zilnice ale femeii de a-și ține copilul în viață. Ea îi citește, ea îl cară în brațe, ea îl înfășoară la piept noaptea, când strigătele de durere ale copilului nu se pot auzi decât în lupta lui interioară cu boala.
„De mititel e bolnav. Am umblat cu el la recuperări, pe la Oradea, peste tot. La spitale, pe oriunde am fost, mi-au spus să-l pregătesc pentru… nu pot pronunța.. Mi-au spus că nu se mai poate face nimic pentru el.
I s-a strâmbat coloana și mai mult. Are o scolioză foarte mare. Nu mai poate respira, stă numai într-o parte noaptea, nu mai poate dormi, amorțește, îl ridic din 5-10 minute. El ziua nu stă deloc în pat de când se trezește, până la 1-2 noaptea. De doi ani de zile așa ne chinuim. E foarte greu și cu seringile, se strică repede, sunt foarte scumpe…”
Aici, Costela face o pauză lungă, să-și revină.
Când mă uit la femeia asta, mă gândesc involuntar la mama. Mă imaginez în locul lui Emi, iar pe mama mi-o văd cum plânge. Cum îmi aspiră căile respiratorii de 4 ori pe zi ca să pot să tușesc și să nu fac o criză prin care aș putea muri. O văd cum mă mută de pe o parte pe alta. Cum cearcănele săpate în pomeți îi sunt dovezi vii ale nopților nedormite.
O văd cum în fața mea e puternică, apoi, când mă prinde închizând ochii pentru 30 de minute, iese afară și urlă de durere.
E crunt să-ți faci scenarii de astea, știu. Dar când revii din transă, realizezi cât noroc poți să ai că ești sănătos. Și înveți să-i apreciezi mai mult pe cei ca ea.
(imagine: facebook, „Povestea Mea”)
De câțiva ani, Costela e văduvă- tatăl lui Emi a murit într-un accident rutier. Femeia cu ochi curați ca apa este mamă de gemeni. Cam cum e să-ți vezi pe unul dintre copii sănătos, iar pe altul răpus de boală? Cam cum e să-l vezi pe unul venind fericit de la școală, iar pe celălalt tânjind să țină un creion în mână? Cum e să-l vezi pe unul mâncând singur, iar pe fratele lui tânjind după o bucățică de ciocolată, căreia nu-i mai știe gustul?
Fă-ți tu scenariul ăsta. Pe mine mă depășește!
„Viața mea cu Emi a fost și este un cumul de drumuri. Spitale, acasă, crize noaptea, plecat iar la spitale, iar venit acasă. La școală, până acum 2 ani, îl duceam în brațe. Stăteam la porțile școlii, mă duceam în pauze, îi scoteam cărțile, i le puneam pe bancă. Îl ajutau fratele lui geamăn și colegii. Am stat în chirie în Filiași ca să fiu aproape de el, de școală. Înainte mai putea ține pixul în mână. Dar acum mușchii lui s-au dus de tot, nu mai poate să scrie… și își dorește mult. Eu îmi doresc doar să trăiască, să poată măcar respira normal!”, adaugă femeia care este mai mult decât o mamă. E o eroină!
Ajută-ne să-l trimitem pe Emi la operația în Turcia! Operația i-ar putea îndrepta coloana, iar viața lui nu ar mai depinde de un aparat. Donează. Oricât!
Mai multe detalii aici:
https://facebook.com/donate/466401628057069
Poți dona în conturile:
PAYPAL : https://paypal.me/povesteamea
Asociatia „Povestea Mea”, președinte Cristian Dumitrașcu
RON : RO07BTRLRONCRT0536856701
EUR : RO54BTRLEURCRT0536856701
BIC / SWIFT : BTRLRO22
Cu specificația : “Emilian”
Deschis la Banca Transilvania
Când arta e dincolo de auz și cuvinte. Povestea tânărului hipoacuzic din Craiova care transformă suferința în capodoperă
Are 23 de ani și un zâmbet larg în care poartă tot talentul, modestia, dar și suferința și prejudecățile care l-au urmat încă din copilărie. Eduard Nițulescu din Craiova s-a născut cu hipoacuzie neurosenzorială,
S.O.S. Stresat la BAC. Cum gestionezi emoțiile la examen și ce le spui părinților care te presează să înveți. Podcast cu IRINA GRUIA, psihoterapeut
TU, CEL CARE EȘTI ACUM ÎN FEBRA EXAMENELOR. A BAC-ULUI.
Am fost și noi pe acolo. Și nu-i ușor, știm. Ești tu, cu toată presiunea celor din jur pe umeri. Ești tu, cu tot
VIDEO. Povestea eroilor patrupezi din Craiova, trimiși în Turcia, să găsească victimele aflate sub dărâmături. „Sunt câini care gândesc și apoi acționează, iar asta face diferența când te expui la condiții aprige”
Câinii nu sunt doar cei mai buni prieteni ai oamenilor, ci și eroii lor. O demonstrează șase patrupezi din Craiova, trimiși în Turcia să găsească victimele cutremurelor, aflate sub dărâmături. După misiuni dure,