„Nu vreau să-mi mai dictezi! Vreau să vorbim, să te înțeleg, să-mi explici interactiv și să-mi fie drag să te ascult!” Traumele pe care le pot lăsa experiențele din școală și ce soluții există. INTERVIU cu DIANA BRĂTUCU, învățător

„Nu vreau să-mi mai dictezi! Vreau să vorbim, să te înțeleg, să-mi explici interactiv și să-mi fie drag să te ascult!” Traumele pe care le pot lăsa experiențele din școală și ce soluții există. INTERVIU cu DIANA BRĂTUCU, învățător

„Mă uit în caiet și nu mai disting decât niște litere mâzgălite haotic și cifre întortocheate. Mă uit și la buricele degetelor care s-au umflat și învinețit din cauza scrisului. De la un timp mi se pune și ceața asta pe ochi, ce mă face să clipesc întruna și să lăcrimez. Una peste alta, mi s-a recomandat să port și ochelari, pentru că stau prea aproape cu ochii de foaie.

Și de ce să scriu toată ora după dictare? Găsesc aceleași lecții pe internet, dar explicate în 10 moduri diferite, de profesori din 10 colțuri ale lumii.

Cât timp pierdut!

Aș vrea să mă ridic din bancă și să-i spun că trece de la o idee la alta. Că n-am înțeles lecția și că aș prefera să-mi explice mai interactiv, prin jocuri, prin discuții libere, prin interacțiune sinceră. Dar proful e ca un zid, un robot care vrea doar să-și bifeze lecția din programă și să plece acasă. Iar dacă-l întrerup, o va lua personal și poate mă va jigni.”

sursa foto: google

Cam asta e în mintea multor elevi care, după 30 de ani de la ieșirea din comunism, încă mai scriu după dictare. Încă trăiesc cu spaimă față de omul de la catedră.

Am trăit și eu experiența asta. Cu vârf și îndesat. Chiar dacă am fost un copil căruia i-a plăcut să învețe. Să înțeleagă. Să ia numai 10. Să obțină diplome, premii, recunoaștere.  Pentru că da, din păcate, notele au contat întotdeauna prea mult pentru mine. Îmi ofereau un fel de validare din partea celorlalți,  căci îmi cam lipsea încrederea de sine.

Numai că notele bune pe care le luam în generală și-n liceu nu validau și capacitatea profesorilor de a se face plăcuți, înțeleși, ascultați. Ba chiar îi priveam cu frică.

Cele mai multe frustrări și temeri le-am căpătat după orele de matematică din școala generală. Unde îmi doream să mă îmbolnăvesc, ca să pot rămâne acasă. Fără niciun pic de exagerare. Erau orele în care îmi era rău fizic atunci când proful ieșit la pensie își îmbiba degetele în scuipat și răsfoia catalogul în scârbă, ca să ne scoată la tablă, la ascultare. Atunci am învățat rugăciuni noi. Pentru că ne ascundeam după masă cu toții, ne rugam și ne uitam la ceas din 3 în 3 minute, doar-doar se va suna fără ca omul de la catedră să ne arate cu degetul și fără să primim insultele lui zilnice.

„Parcă te luai din pădure, ce mama dracului??”

„Sunteți o clasă de nuli!”

„Nota 2, cu indulgență. Treci odată în bancă!!”

Au trecut vreo 9 ani de atunci și încă mi se face pielea de găină când aud replicile astea.

 

sursa foto: google

De asemenea, nici în liceu n-am scăpat de frică și de… dictare. Groznica dictare fără oprire.

Orele de istorie din liceu se rezumau la un monolog al profesoarei. Câte 4-5 pagini A4 dictate într-o jumătate de oră, multă frustrare acumulată și critici din partea sa dacă îi întrerupeai discursul sau dacă spuneai că n-ai înțeles.

Țin minte că eram fascinată să aflu cât mai multe despre perioada hitleristă, de holocaust, de poveștile evreilor, de nenorocirile care s-au întâmplat la Auschwitz. Am aflat multe din cărți și din documentare pe internet. Pentru că la școală am auzit doar date și evenimente povestite superficial.

Iar lipsa asta de comunicare reală cu profii s-a resimțit după câțiva ani, când am pășit cu nesiguranță la facultate și la job. Și unde, chiar dacă mă simțeam competentă, îmi era teamă să-mi exprim părerea. Sau să mă contrazic cu interlocutorul, că deh, dacă îl deranjez? Frica asta de a-i deranja pe alții ne-a fost indusă din școală. 

Pentru astfel de oameni, ca cei enumerați mai sus, meseria de profesor este cel mai mare calvar. Nu poți să vii la catedră plictisit de viață, fără cea mai mică dorință de a ieși din zona de confort și fără să înțelegi că ai în față un copil al cărui viitor depinde de atitudinea ta! 

Sunt însă și profesori care mi-au fost ca niște părinți. Pe care doar când îi vedeam apropiindu-se mi se schimba starea de spirit în bine. Care mi-au oferit entuziasm, sprijin emoțional, sfaturi și încredere. Datorită lor mi-am revenit.

foto: în facultate am dat de profi mișto, am scăpat de dictare și am învățat totul practic și  eficient. Mulțumirea mea se vede și în zâmbetul larg de la absolvirea Jurnalismului, în Craiova

Un astfel de om minunat este și DIANA BRĂTUCU, învățător și antreprenor în domeniul educației în Craiova. Nu mi-a fost dascăl, din păcate, pentru că altfel ar fi arătat drumul meu acum.

De-a lungul anilor a ocupat cam toate funcțiile în învățământ. A fost director, formator și coordonator în proiecte educaționale, inspector școlar, iar acum are propria afacere- un afterschool unde elevii chiar învață să devină oameni de calitate și să se descurce în viață.

În discuția din podcast, tânăra vine cu soluții adaptate modului diferit în care asimilează elevii astăzi.

Am vorbit aici, pe canalul de youtube „NU TE IROSI!”

Ascult-o și dă-o mai departe!

NU UITA SĂ DAI SUBSCRIBE, ca să primești primul doza de inspirație și motivație!

 

*********************

    Rubrica „INTERVIURI” este destinată tuturor celor care NU SE IROSESC. E pentru oamenii mișto, invitați la podcast,  care ne arată cum își folosesc timpul ca să ajungă cât mai aproape de visul lor. Tu poți fi unul dintre ei! Doar…  NU-ȚI BATE JOC DE TIMPUL TĂU!

*********************

Share