Ce-ai făcut cu viața ta până la vârsta asta?? Războiul dintre loser și omul mulțumit de sine

O groază de lucruri minunate. Da, ai făcut. Chiar dacă în adâncul tău duci o luptă permanentă între omul autocritic și omul mulțumit de sine. O luptă între hater și cel care se respectă. Între loser și cel care știe că poate. De vreun an, loserul pierde grav teren în fața celui care e conștient de propriile calități sau atuuri. Dar tot are momente când iese la suprafață și se întreabă ce dracu a făcut până la vârsta asta. Ce a lăsat în urmă?

Ăsta e unul dintre momentele în care vrei să-l îndepărtezi mai mult pe haterul care îți dă ghionturi și îți șoptește că nu ești capabil. Pentru că azi mai adaugi un an. Unul plin. În care ai ieșit cel mai mult din zona de confort.

 

Ți-ai pus în minte atâtea planuri, ai atâtea scopuri pe termen lung, încât uneori parcă îți iese sufletul din corp, din cauza/ datorită entuziasmului, corelat cu teama că nu le vei îndeplini. Dar o vei face. Știi, chiar dacă ai episoade de depresie și te învinovățești pentru că ai fi putut mai bine, mai mult, mai profi… dacă stai să analizezi ce ai făcut până la vârsta asta, eu zic că ar trebui să fii puțin… mândru de tine. Da, mândru. Fără niciun pic de modestie. Ți-e rușine să te mândrești cu tine? Păi hai să vedem.

 

Copilăria ta a lăsat traume, pe care nu le-ai simțit decât atunci când ai fost pus în fața unor situații mai intime. Ai înțeles târziu de ce nu suporți să se ridice glasul în preajma ta. De ce nu suporți un ton al vocii care atrage atenția. Pentru că ai crescut în certuri, urlete, spart de farfurii și lucruri prin casă. E uimitor cum ai căpătat atâta încredere în oameni și i-ai atras lângă tine atât de natural, chiar dacă acasă ți se punea pe repeat ideea că nimeni nu te sprijină. Că toți râd de tine și că ești în centrul atenției în mod negativ. Că „se face mișto de tine”. Că „ești luat la perpulex”. Îngrozitoare expresii!

 

La 14 ani ai plecat din micul orășel-comună, atât de limitat și în care simțeai că te sufoci. Ai plecat la liceu. Acolo ai reușit să ieși în față. Să te afirmi. Chiar dacă săptămânal aveai doar 20 lei de buzunar, dintre care 13 se duceau pe transport. Chiar dacă tânjeai la tricoul ăla de 25 lei de câteva săptămâni. Chiar dacă vedeai la colegii de cămin dulciuri sau mâncare mai bună decât cea de la cantină, dar îți spuneai că „aia e”, „va veni vremea ta, copile, o să fii MARE!”

 

Pe atunci, ți se păreau fascinante călătoriile cu trenul. Mai ales de unul singur. Pentru că nu mai fuseseși niciodată în unul. Mai știi când te duceai la trenurile alea abandonate, cu geamuri sparte, pline de rugină și înconjurate de buruieni, dar care deveneau refugiul tău? Bunker îl numeai. Pentru că acolo găseai liniștea de care aveai nevoie. Îți adunai gândurile după ore. „Aș lua primul tren acum și aș pleca oriunde în lume, tare aș vrea să experimentez atâtea lucruri noi!”, îți spuneai. Însă reveneai cu picioarele pe pământ în fiecare vineri seara când te întorceai „la țară” și vedeai cât de departe ești de visul tău. Loserul cu omul încrezător își provocau vânătăi în fiecare noapte, când nu puteai să dormi și erai spectatorul luptelor din interiorul tău.

 

Un copil îngenunchiat în fața mamei. Cicatrici și ieșirea din bulă

 

Clasa a 11-a a fost cea mai dureroasă etapă a vieții pentru tine. Că știi episoadele în care moartea sau, cel puțin, spitalizarea v-a bătut la ușă. Știi cum pereții casei înghițeau urletele familiei, rămasă „familie” doar cu numele. Pentru că în realitate, tabloul unui cămin cald pe care tot încercai tu să-l zugrăvești era mânjit cu mocirlă. Săptămânal chiar, cu slabe clipe de respiro. Mult îți mai frecai rotițele din cap ca să găsești subiecte wow de discutat cu ei sau inventai probleme în care tu să fii oaia neagră, doar ca să-i distragi de la ceartă.

 

Mai știi cum te rugai de ei să se despartă, ca să înceteze scandalurile? Oho. și încă cum! Cât de ironic și contrar acelei imagini dure de pe la 12-13 ani, care te lovește ca un pumn de beton: uite pridvorul sărac, uite și pardoseala umedă și rece. În pragul ușii, un copil stă în genunchi în fața mamei, implorând să nu-i părăsească în miezul nopții, după un scandal în casă. Mamă, ce plânsete cu sughițuri și stări de vomă te mai luau pe atunci! Nenorocite stări. Niciodată nu vomitai, doar ți se întorcea stomacul pe dos. Dar ai reușit să scapi din acel mediu. Singura soluție a fost să înveți și să te agăți de orice oportunitate prin care să-ți depășești condiția. S-a întâmplat și asta. Datorită ție. Scor: 1 pentru mulțumitul de sine, 0 pentru haterul care se limitează.

 

Dacă în liceu ai părăsit orașul, în facultate ai părăsit județul. Și tare bine a mai fost! Bursa aia de performanță a făcut minuni. Pentru că nu le-ai mai cerut nimic. Ai tras să fii independent, cea mai mișto calitate pe care ai iubit-o de când munceai în liceu pe la nunți și botezuri. Ai dat de oameni inteligenți, de care te-ai înconjurat și ai iubit spontaneitatea.

 

Știi, dacă mă gândesc mai bine, e uimitor cum ți-ai păstrat aproape mereu entuziasmul și zâmbetul ăla „cu dintele mic” :))). Ai iubit să fii înconjurat de oameni, ai încercat să fii lider, să vii cu idei smart, să inspiri, să ajuți și să lași o părticică din tine în fiecare om drag. Uitându-mă la ei, cred că ai reușit. Tot crezi că nu ai făcut nimic??

Legea atracției te-a iubit. Pentru că ai știut să-ți faci singur intrarea peste tot. Să te remarci PRIN ATITUDINE. Multe au funcționat mână-n mână și poate că pe moment n-ai știut de ce.

 

Apoi, scandalurile s-au atenuat. Că nu mai trăiai acolo, erai ocupat să faci pași mici, dar importanți pentru visul tău. Cu toate astea,  îți amintești cum ai avut cel mai de coșmar Crăciun, în care ai fi preferat să cerșești pe stradă, decât să faci bradul. Pentru că în loc de colinde ți-au țiuit în urechi amenințări stupide cu moartea. Care bineînțeles erau doar vorbe, dar știi cât venin adăugau în tine. Și mai știi reproșul ăla „deșteaptă, dar fără bani!”, care te-a înrăit și ți-a dat o ambiție de oțel să le arăți că tu nu te afunzi ca ei. Că tu poți. Și le-ai demonstrat. Și, mai important, ți-ai demonstrat.

 

ȘTIIIIIII. ȘTII ATÂTEA!

 

Dar drace, ai trecut peste. Ești mișto, mă! Ești om puternic! Ai realizat multe și nici n-ai idee ce planuri mai am pentru tine!

 

Dar să revenim. Sunt 2 ani+ de când ai devenit jurnalist. Cea mai mare provocare din viața ta. În aceeași perioadă, acasă se năștea fata cu ochi calzi și imenși, ochi care „abia intră pe ecranul smartphone-ului”, la cât de mari sunt. Un tu în miniatură. N-ai mai fost tu mezinul familiei. Te-ai speriat pentru ce ți se întâmplă, de teamă să nu treacă și ea prin aceleași drame. „Dar asta e ocazia prin care poți să-ți înfrunți trecutul”, ți-ai zis. Ce ți s-a întâmplat ție n-o să i se întâmple și ei. O să lupți să-i fie bine, o s-o ajuți ca pe propriul copil! Perioada aia a fost un carusel în care noutatea și provocările te-au amețit. Dar le-ai făcut față.

 

Pe teren știi prin câte ai trecut. Știi cum se uitau la tine și râdeau prin colțuri. Că tu ești nou în breaslă și nu știi.

E greu să-ți faci intrarea într-o astfel de lume. Că jurnaliștii devin uneori jegoși. Meseria asta îți seacă emoțiile. Uneori devii un fel de psihopat care nu are simțul empatiei și doar produce content repetitiv . Nimic nou sub soare. Alteori, te simți cel mai norocos om de pe pământ că ești a patra putere în stat și că poți schimba lucruri.

În meseria asta nu au răbdare să înveți. Meseria asta se fură. Ori rămâi strong, ori pleci acasă. Știi cum, în prima lună de muncă te duceai la accidente, la înmormântări, la tragedii și prin spitale și, la final de zi, redacția îi cerea colegului de muncă să găsească pe altcineva în locul tău. :))

Pentru tu nu ești bun și nu asculți. Că ești copil și că nu poți. Ce program de plâns și de frustrări îți mai formaseși dimineața și seara!

Aici, loserul ieșea la suprafață. Că nu aveai nicio validare, niciun sprijin.

Ai vrut să renunți la presa TV. Că tu ești om al discuțiilor, vrei să afli doar povești frumoase, nu să cauți rudele morților pe acasă și să le întrebi „cum vă simțiți?”. Că tu ai principii și nu poți să faci știre dintr-un non-subiect.

 

DAR MAI ȘTII CUM LE-AI ÎNCHIS GURA. Cum te duceai prin spitale – avantajul că paznicii nu te știau – și cum scoteai la suprafață jegul și gângăniile, pe care apoi le-a preluat toată presa. Cum ai dat și de oameni de acțiune datorită meseriei. Cum ți-ai găsit repere. Voluntari și povești impresionante de viață.

 

Ai făcut față. Au fost situații în care mulțumitul de sine a revenit pe baricade.

Recent, te-ai alăturat unei echipe grozave, unde încerci să aduci soluții unor probleme reale. Boli grave. Lipsa accesului la sănătate în spitale. Lipsa educației. Campanii de ajutorare și de informare pentru oameni. Astea chiar contează.

Și, pe lângă astea, mai ai și foamea permanentă de adrenalină. Nebunia aia cere mereu experiențe care te scot din zona de confort, iar asta îți place al dracului de mult.

 

CE-ȚI SPUN DE ATÂTA VREME? NU TE IROSI!

 

Mai apoi, adică de curând, ai început și proiectul ăsta special, pe care l-ai tot amânat. Prin care tot ce îți dorești e să ajuți în felul tău. Vrei ca alți adolescenți cu situație grea sau poate fără motivație să nu treacă prin ce ai trecut tu. Vrei ca, dacă au un vis, să-l ducă la capăt, indiferent de căcaturile care li se pun în cale. Că și ție ți s-au pus bariere. Și o groază de descurajări. Și poate n-ai avut pe nimeni, doar pe Mr. Curaj și pe…capul ăla cu multe idei. :))

 

În proiectul ăsta îți pui pe tavă tot sufletul. E proiectul în care crezi cel mai mult. Pentru care o să tragi ani la rând. Și care în câțiva ani va fi departe. Știi asta. Pentru că ești bun și poți. Ai idei mișto și uneori te uimești cu entuziasmul și felul în care faci să se întâmple lucruri. Și nu sunt doar cuvinte ca să te laud, pentru că știu cât urăști asta. Știi că e mai mișto să vorbească faptele în locul tău. Mereu ai știut asta. Latura asta nouă, de om care știe că e capabil și impune respect, te luminează.

Dar toate au nevoie de timp. Azi îți spun doar că e anul tău. Aveai nevoie să auzi asta.

 

Cum zice cineva aparte.

– TREBUIE DOAR SĂ ÎNCEPI.  ÎNCEPE ȘI NU TE OPRI!  FĂRĂ SCUZE! –

 

Ăsta e un reminder pentru când crezi că ești inutil. Nu ești, ești mișto.

Să facem treabă bună, mereu cu DE CE-ul personal în față.

 

-CU RESPONSABILITATE, un TU trezit la realitate